Este purtătoarea unui nume ”greu” în muzica românească, dar cu toate acestea spectatorii se înghesuie s-o admire pe prima scena lirica a ţării în primul rând pentru farmecul şi talentul cu care dă viaţă personajelor pe care le interpretează. Aşa se explică de ce spectacolul  Il Traviata, unde joacă rolul Violettei a fost sold-out cu aproape o lună înainte. Plină de emoţie mărturiseşte că spectacolul a fost unul copleşitor, având în vedere că tatăl său, marele bariton Dan Iordachescu s-a aflat în sală. Asemenea marilor artişti vede în muzică o modalitate de comunicare, nu doar cu spectatorii, ci şi cu Divinitatea, a Cărei prezenţă a simţit-o în diverse momente pe scenă. Consideră că ego-ul excesiv este păcatul cel mai mare în Operă.

Nu-şi poate ascunde mâhnirea atunci când trebuie să răspundă la întrebarea ”Cât de greu este să fii artist în România ?”, referindu-se la modul în care este ”răsplătit” până la umilinţă un artist comparativ cu ”divele” din tabloide. Este o ecologistă convinsă şi trage insistente semnale de alarmă cu privire la cazul Roşia Montana. În ciuda scandalurilor ce au loc în jurul eurovisionului spune că nu ar refuza o asemenea propunere, precizând că ar opta pentru o piesă de opera/rock. Despre toate acestea, soprana Irina Iordachescu a vorbit într-un interviu acordat pentru Bucharest Herald.

George Grigoriu: Sunteţi purtătoarea unui nume celebru în muzica românească, care v-a provocat şi anumite neplăceri ( aşa cum aţi declarat). Cu toate acestea  aţi reuşit să vă construiţi un renume de invidiat pentru mulţi artişti. Cât de greu a fost acest drum ?

Irina Iordachescu: Dificultatea acestui drum este exact ceea ce lumea nu a avut ocazia, dorinţa sau timpul să cunoască despre viata mea profesională. Sigur că am avut o şansă mare să pornesc din mijlocul unei familii în care am crescut cu muzica, m-am apropiat de ea având ca model excelenţa şi marea artă însă cum toate lucrurile bune şi frumoase din această existenţă au un preţ, evident că şi pentru mine a existat unul. Nu am avut parte numai de uşi deschise cum evident se crede chiar şi acum când am demonstrat tot ce era de demonstrat şi mi-am câştigat un statut pe care nimeni nu mi-l poate ataca.

Port cu mândrie firească şi cuminte numele pe care tatăl meu l-a făcut important şi cu atât mai mult am ştiut de la început că va trebui să lupt mai mult, să muncesc mai mult, să doresc mai mult şi să accept că întotdeauna voi avea parte de mari aşteptări din partea  publicului meloman. Ceea ce aş dori să se ştie este că am luptat cinstit, cu enormă dăruire şi continuă căutare de mai bine, nu am aşteptat să mă ajute nimeni, nici măcar tatăl meu şi nici nu i-am cerut asta decât o singură dată, în anul 2000. Şi a făcut-o. Atât. O dată. În rest, totul este muncă, studiu, dorinţă puternică, căutare de nou, de altfel, nu doresc să semăn cu nimeni, vreau să descopăr mereu alte nuanţe în cânt, alte sensuri, alte trăiri, alte înţelesuri şi să nu mă rezum la un repertoriu restrâns ci din contră, să acumulez şi să cunosc cât mai mult din marea creaţie .

G.G: Ce sentiment aţi trăit, jucând în Traviata, avându-l în public chiar pe tatăl dumneavoastră (considerat cel mai mare bariton al României, dar şi cel mai longeviv interpret în viaţă, din lume), cel care a făcut istorie cu acest spectacol ?

Irina Iordachescu: România a avut foarte multe voci frumoase şi comparabile dar diferenţa o face altceva, ceva ce se poate explica până la un punct însă eu nu sunt adepta comparaţiilor, eu îi consider pe majoritatea artiştilor mari, din ''generaţia de aur'' a liricii româneşti ca fiind stâlpii unei moşteniri colosale. Fiecare dintre aceşti mari artişti are ceva unic pe care poate nu-l găseşti la ceilalţi şi tocmai acest lucru îi face atât de valoroşi şi incomparabili. Seara de 17 Mai 2014 a fost poate contextul cel mai dificil în care am cântat până acum şi cu atât mai greu fiind vorba de un rol extrem de solicitant.

Să îl am pe tatăl meu în sală, neştiind dacă şi când va mai putea fi acolo în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, a fost sfâşietor şi da, aceasta este SENTIMENTUL despre care mă întrebaţi. El este cel care mi-a arătat de la primii paşi în muzica spre ce trebuie să privesc în partitura, ce şi cum să caut, să gândesc despre voce ca despre un instrument prin care slujesc muzica şi însemnătatea cuvintelor, nu să îmi servesc ego-ul care are nevoie ca instrumentul să cânte demonstrativ, spectaculos şi atât. A fost o seară absolut copleşitoare, cu un public minunat, generos, exploziv şi ştiu că o parte dintre aplauzele puternice au fost îndreptate şi către tatăl meu. Aşa mi-am dorit...

G.G: Cine este Irina Iordachescu în afara numelui ?

Irina Iordachescu: O fiinţă care abia acum se trezeşte, abia acum începe să înţeleagă ce schimbări este bine să facă în viaţa ei, în minte şi obiceiuri. Mulţi oameni nu sunt treziţi cu adevărat, mulţi nu îşi trăiesc viaţa cu adevărat, viaţa doar trece prin ei sau pe lângă ei, cum doriţi să percepeţi această idee. Am trăit prea mult timp după aşteptările celorlalţi sau după nevoile lor şi prea puţin în interiorul meu, am vorbit prea puţin cu mine şi despre ce am nevoie să fac sau să descopăr pentru a înţelege misiunea mea, lecţia mea în această existenţă. Existenţa mea şi scopul pentru care mă aflu în ea depăşeşte cu mult prezenţa mea pe scenă, muzica şi această profesie absolut superbă.

Fiecare dintre noi este mult mai mult decât ceea ce rezultă din munca pe care o face, fie ea şi de mare succes şi împlinire. Viaţa în sine înseamnă cu mult mai mult decât coordonatele fixe şi absurd pretenţioase ale societăţii în care trăim. O viaţă trăită numai între aceste coordonate mi se pare a fi o viaţă irosită, neconsumată, netrăită, de fapt. Abia atunci consider că s-a ratat. Sunt mulţi oameni care au cariere profesionale de excepţie dar care în plan uman, spiritual, nu au acumulat nimic şi nu au lăsat nimic bun în urma existenţei lor sau în vieţile celor care i-au cunoscut. Eu exact aşa nu am fost niciodată. Binele şi ajutorul voluntar au fost sentimente fireşti pe care le-am avut mereu în suflet şi ca primă reacţie, chiar dacă evident, am făcut câteva greşeli în perioada în care aveam încă ''minte tânără şi necoaptă,,.

G.G: Care dintre următoarele definiţii, în ceea ce priveşte opera, vi se pare că este cea apropiată de adevăr: ”sunetul îngerilor”, ”pictura orbilor”, ”leacul minţii”, ”izbucnirea sufletului”, sau ”vinul care umple cupa tăcerii” ?  Puteti găsi o altă definiţie ?

Irina Iordachescu: Pentru Mozart aş putea alătura ''sunetul îngerilor'' dar pentru Verdi şi Puccini m-aş gândi exclusiv la ''izbucnirea sufletului'' .''Leacul minţii'' s-ar găsi în creaţia barocului  cât despre ''pictura orbilor'' nu cred că o pot alătura decât compoziţiilor contemporane extreme. ''Vinul care umple cupa tăcerii'' este cred doar ecoul acestor muzici pe care încă îl mai auzim în interiorul nostru, privind soarele la apus, în ascunzişul unei grădini departe de vâltoarea lumii sau toropiţi în faţa unui foc mocnind liniştit.

G.G: Aţi atins vreodată Divinitatea prin muzică? Există Infern în operă? Dar Purgatoriu?

Irina Iordachescu:  Da, am atins-o pe scenă, chiar în Traviata, în câteva rânduri dar mereu altfel. Este o trăire pe care cuvintele nu o pot descrie pe măsura intensităţii ei. O stare de bine, de pur, de ocrotire totală, de linişte şi lumină. Asta am simţit tocmai pe scenă, unde în majoritatea lor, artiştii se simt inconfortabil, urmăriţi, judecaţi, supuşi unei tensiuni psihice.....însă tocmai acolo am avut parte de o ''deschidere de ceruri''  care dacă mai era cazul, mi-a confirmat acea ''prezenţă divină'' spre care putem accede doar aflându-ne într-o stare de curăţenie a sufletului şi a gândurilor....de fapt, da, eu în acele clipe chiar nu gândeam la nimic  decât la căldura sufletească pe care o simţeam, la muzica de geniu care mângaia sufletele ....şi în rest îmi simţeam vocea pe dinăuntru, acea undă, filon de energie care formează sunetul alături de aer. Vocea umană este un instrument divin şi dacă îl foloseşti cu suflet curat are puterea de a deschide porţile spre dincolo.

G.G: Care este păcatul cel mai mare în operă?

Irina Iordachescu: Ego-ul excesiv. Cântul demonstrativ, lipsit de emoţie sau mai rău, plin de emoţie ''făcută'', nu autentică.

G.G:  Care este rolul de care vă simţiţi cel mai apropiată sufleteşte?

Irina Iordachescu: Atunci când le cânt, pe rând, de fiecare mă simt foarte legată, cu sufletul şi corpul meu material dar cred că Violetta şi Mimi sunt cele care îmi conferă calea cea mai bună de exprimare artistică. Cred complex şi complet în fiecare rol pe care îl cânt şi îi trăiesc povestea ca şi cum ar fi a mea.

G.G: Ce a însemnat experienţa de la Scala din Milano ? Puteţi face comparaţii cu scena din Bucureşti ?

Irina Iordachescu: Un moment, evident, extrem de important, un rol principal în premieră mondială dar nu mai important decât debutul meu din 2005 în rolul Luciei di Lammermoor sau debutul în rolul Violettei Valery din 2010, ambele pe scena ONB. Pentru mine, publicul meu de acasă este extrem de important şi cele mai multe emoţii aici le am, nu în teatrele din afară.

G.G: Au artiştii români motive de inferioritate faţă de cei din afară ?

Irina Iordachescu: Dacă au, foarte rău, nu ar avea de ce. Suntem cel puţin la fel de fericit dăruiţi de către Divinitate dacă nu chiar mai dăruiţi decât mulţi dintre artiştii străini. Am ascultat multe voci în afara ţării şi nu avem nici un motiv să ne simţim inferiori sau mai ales, să acceptăm să fim trataţi ca atare.

G.G: Cât de greu este să fii artist în România ?

Irina Iordachescu: Aici puneţi degetul pe rană şi adăugaţi şi sare! Revolta mea pe această tema este una profundă şi consider că artiştii români din toate segmentele culturale sunt trataţi mizerabil, fără pic de preţuire şi conştiinţă faţă de valoarea lor iar asta încă din interiorul instituţiilor de cultură ale statului. Atunci, ce pretenţie să am dinspre segmentul privat care ar da oricând 2500 euro unei domnişoare dezbracăte care face 30 minute de playback şi prezintă publicului o mare minciună, dar când este vorba să invite un cântăreţ de operă să cânte 3 arii celebre la evenimentul lor (găzduit de chiar unele instituţii mari de cultură ale căror săli de concert le închiriază) şi acesta pretinde onorariul decent de 1000 de euro, îşi dau ochii peste cap şi spun că ''nu ştiam că dvs, cei de la opera, sunteţi aşa de scumpi''. Ruşine !

Eu şi colegii mei muncim infinit mai mult decât oricare dintre ''domnişoarele cu voce făcută la microfon'' şi studiul nostru nu se termină niciodată, vocea noastră acoperă orchestre mari de peste 50-60 de oameni şi nu are nevoie de niciun microfon, cât despre nivelul artistic, statutul profesional....nu mai comentez nimic pentru că nu are sens.

”Artistul valoros, în România este supus oricând riscului de a fi umilit”

Irina Iordăchescu: Artistul valoros, în România este supus oricând riscului de a fi umilit. În acest domeniu dar şi în alte domenii, mai avem multe de învăţat şi de apreciat însă cred că până şi d-l Brucan atunci când şi-a mărturisit ''profeţiile'' legate de acest popor, a fost.....prea optimist. Evident că există excepţiile, oamenii de rasă, cum îmi place să spun, fiinţele speciale şi sensibile care încă se mai află în posturi de conducere ale instituţiilor de cultură şi astfel mai salvează, mai preţuiesc, mai promovează valoarea culturală a României şi reprezentanţii ei dar asta pentru că dincolo de o structură interioară sensibilă, rafinată, au la baza vieţii lor o cultură bogată, o educaţie aleasă, o deschidere către cultură, către frumos, spre mai bine, într-o continuă evoluţie a spiritului celor care formează publicul meloman.

G.G: Este mai bine să te naşti talentat în România, dar să nu ai foarte multe posibilităţi, sau să te naşti mai puţin talentat în ”afară”, dar cu mai multe posibilităţi?

Irina Iordachescu: Destinul unui artist nu ţine atât de mult de condiţiile menţionate în întrebarea dvs cât de codul secret pe care îl conţine  din momentul în care venirea lui în această existenţă a fost dată de Creator. Dacă îţi este scris să mergi cu bine pe un drum, oricare ar fi el, atunci poţi să te naşti oriunde şi în orice condiţii, drumul se va aşterne în faţa ta în felurile cele mai misterioase şi mai frumoase însă depinde de cât de mult doreşti să lupţi şi să învingi tot ce îţi este pus în cale.

G.G: Care este rolul pe care vi-l doriţi şi pe care încă nu l-aţi avut ?

Irina Iordachescu: Nu este numai unul este Floria Tosca (Tosca) sau Marguerite (Faust). Ştiu că vor veni şi am răbdarea şi înţelepciunea să le aştept dar nu în stare latentă, aşa, doar asteptând. Le pregătesc venirea aşa cum am făcut-o cu fiecare dintre rolurile cântate până acum. Pentru ele însă, voi avea doar de aşteptat mai mult.

G.G: Dacă aţi fi o notă muzicală, pe care aţi alege-o?

Irina Iordachescu: Una din pasaj şi una gravă....dar nu le spun, nu pot spune chiar tot....şi nu pot avea un singur răspuns niciodată.
”Omenirea a ajuns într-un moment critic ”

G.G: Sunteţi o ecologistă convinsă. Credeţi că planeta poate fi salvată cu actuala gândire a umanităţii? V-aţi propus să schimbaţi ceva în semenii dumneavoastră ?

Irina Iordachescu: Consider că omenirea a ajuns într-un moment critic. Nu se spune tot adevărul tocmai pentru a nu crea panică însă dacă acum, chiar acum, nu începe schimbarea, nu înţelegem că s-a ajuns prea departe din cauza obsesiei bolnave a banilor, a puterii, a exploatării demente, iresponsabile a resurselor naturale, a bogăţiilor acestui pământ sfânt pe care l-am măcelarit, l-am făcut bucăţi într-o stare de imbecilitate profundă, negândind decât pe termen foarte scurt, ca şi cum am fi eterni! Omul crede că este etern!

Omul nu mai are deloc percepţia realităţii destinului şi nici dragoste faţă de planeta care îl ţine în viaţă !!! Unii nici nu ştiu cum se numeşte planeta pe care trăiesc. Este incredibil şi alarmant cât de jos au fost aduşi oamenii, intenţionat, premeditat şi calculat, ca să fie mai uşor de condus, ca să le schilodească definitiv conştiinţa, vocea opoziţiei, dreptul la întrebare şi informare, dreptul de a dori sau nu o lege care să permită un dezastru ca cel de la Roşia Montană.

Oamenii au fost mereu păcăliţi de liderii lor corupţi

O ţară civilizată, un popor puternic şi demn nu ar fi permis aşa ceva !!! Niciodată ! Eu sunt dispusă să fac tot ce îmi stă în putinţă ca să mă opun acestei crime dar eu nu însemn nimic fără ceilalţi semeni, uniţi şi de neclintit.

Masele nu au înţeles niciodată că puterea ar putea sta în ele dacă ar fi conduse numai de unitate, solidaritate spre a ajuta BINELE, DREPTATEA ŞI EGALITATEA ÎN DREPTURI. Masele nu au înţeles niciodată ce putere sta în cei mulţi, oamenii au fost mereu păcăliţi de liderii lor corupţi şi astfel au rămas dezbinaţi şi întorşi unul împotriva celuilalt în timp ce ''grupurile ascunse'' ale celor care conduc de fapt totul şi-au văzut mai departe de afacerile lor criminale.

G.G: Aţi accepta să participaţi la Eurovision ?

Irina Iordachescu: M-am gândit deja la asta, analizez toate aspectele..... îmi trebuie timp, o piesă extraordinaăa şi o mare susţinere. De multe ori am cântat piese din acest segment al muzicii dar evident că dacă ar fi să particip, piesa mea ar fi un amestec de opera/rock....

G.G: În ce proiecte sunteţi angajată pentru viitor ?

Irina Iordachescu: Multe încă în stare de propunere despre care nu pot povesti în acest moment, debuturi, audiţii, colaborările mele frumoase cu Filarmonica ''George Enescu'', cu Opera de Stat din Sofia, un proiect la care ţin mult, ca un Master Class dar termenul este prea pompos pentru vârsta mea aşa că mai degrabă îi voi spune ''Întâlnire cu vocea ta ''...evident spectacolele viitoare de pe scena Operei Naţionale Bucureşti şi multe concerte alături de soţul meu, Mario, sora mea Cristina şi colegii mei mai tineri pe care doresc să-i ajut atât cât pot şi mai ales, cum pot !!! Este important să poţi să ajuţi vocile să se regăsească de pe drumurile unde s-au pierdut, acest lucru mie îmi dă o mare satisfacţie şi bucurie !!!

Grigoriu George