In urma cu aproape doua milenii umanitatea intreaga statea in chip simbolic la portile Ierusalimului, veselindu-se de intrarea Celui, pe care il astepta ca fiind Mesia. Osanalele curgeau, trambitele trambitau, iar ramurile de finic si florile i se asterneau in cale asemenea unui covor multicolor.
„Osana ! Binecuvântat este Împăratul... ! Pace în cer şi slavă întru cei de sus”, strigau multimile-n delir. Euforia nu avea sa dureze decat putin, caci, peste doar cateva zile petalele imaculate de bucurie urmau sa-si preschimbe culoarea in sangeriul suferintei.
Asemenea zilelor noastre, lumea nu il astepta pe Dumnezeu - Fiul, Cel care venise sa arate Calea, Adevarul si Viata, ci pe ”magicianul”, care sa le satisfa dorintele, sa le vindece bolile, sa le invie mortii, sa le umple hambarele, sa le cotropeasca dusmanii si sa le ofere lozul castigator.
Astazi, nimic nou. Anii au trecut, dar povestea pare aceeasi . Dumnezeu este amuleta la care apelam in momentele de cumpana, atunci cand ramanem blocati in lift, cand ne julim, cand dam examene, cand ne fata vaca si ne moare vitelul, cand se zgaltaie pamantul sau ne inunda apele.
Dumnezeu trebuie sa-si ”ofere serviciile” , asemenea unui majordom pasiv, cu timp si fara timp, sa raspunda neconditionat cererilor noastre, sa ne respecte libertatea, iar apoi, daca se poate, tot El, sa plateasca in mod smerit factura consecintelor libertinajului nostru.
Inainte de Intrarea in Ierusalimul istoric, Hristos a plans, si nu pentru ceea ce urma sa i se-ntample ulterior, caci optiuni avea, ci pentru ca lacrimile i-au ramas ude si azi.
Iar daca in agenda cu probleme existentiale ne-a mai ras loc pentru o intrebare, n-ar fi rau sa ne gandim, ce am face, daca astazi, printr-un exercitiu de imaginatie, l-am avea din nou, in mod fizic pe Hristos, in mijlocul nostru. Declarativ, probabil ca l-am adula, dar oare, peste o saptamana nu cumva l-am cocota din nou pe crucea Golgotei ? In definitiv, Dumnezeu ne-a oferit aceasta optiune pe care nu si-a retras-o nici astazi.
George Grigoriu